Te-ai aștepta ca într-o familie cu cinci copii în care mama este profesor de limba română și tata inginer, mama să ia premiul ăl mare la secțiunea povești înainte de culcare! Să vă mai spun că lăsam baltă totul pentru că mi-era drag să citesc povești unor gâgâlici care se făceau și mai mici în brațele mele, care-mi puneau mânuțele pe față să mă amăgească și cereau peltic “atuma altă pobeste”? Episoadele noastre de povestit se terminau cu râs și sughițuri.

Zile întregi am inventat povestioare sau am citit cărți copiilor. Interpretam cu intonație, schimbam tonul de la urs la ied și capră, aveam câte o voce pițigăiată pentru fiecare purceluș din cei trei ziditori de casă, șuieram diferit când eram vânt sau șarpe, făceam ca ploaia, ca vrejul de fasole, ca morcovul lui Olaf… Dar premiul cel mare a mers, de fiecare dată la soțul meu, care improviza complet aiurea o poveste încâlcită, fără fir narativ coerent, însă cu peripeții nemaivăzute, ilogice, apoi luuungea povestea în câte zece episoade de stăteau copiii ciorchine după el. Mai mult, se prefăcea că a uitat ce s-a întâmplat până atunci și se distra ascultând cum cei mici relatau exact amănuntele din poveste. Alteori termina brusc, înainte de puncul culminant, spunând serios: sfârșitul primei părți, spre disperarea copiilor care veneau la mine să-l pârască.

Despre ce erau poveștile? Despre un obiect, un loc ori o întâmplare pe care copiii le știau. De cele mai multe ori se pleca din curtea noastră. Asta era puntea către ficțiune. Când am construit beciul toate expedițiile porneau dintr-o groapă care cobora până la pirații de sub pământ. Trei frățiori curajoși găsesc harta celor 100 de comori exact în prisaca noastră! Nuțu-Ionuțu, Nelu-Ștefănelu și Cuța-Ilincuța pricep repede că indiciile de pe hartă duc spre o comoară nemaivăzută, mai mare ca cea a lui Ali Baba despre care vă citește mama. Poveștile cu Dafifi și Mihăhă au apărut când cel mai mic se necăjea: abia reușește să spună ceva, ceilalți i-o iau înainte și ajunge să repete silabe, spre distracția tuturor. Inginerul meu a simțit să numească Dafifi o veveriță canadiană, la care am căscat ochii cu toții într-un Petshop și a inventat un broscuț Mihăhă, ca să fie pace între pitici. Asta e o probă că poveștile trăiesc printre noi și așteaptă să fie spuse de părinți. Esența artei de a spune povești este relația creată, nu narațiunea în sine.

Iubesc poveștile, dar nu e numai asta! Stăteam împreună și ne uitam cu orele la ilustrații, le ascultam întâmplările de peste zi, aveam un joc preferat în care cineva indică un detaliu din imagine și câștiga primul care identifica un covrig roz, un sertar ori o căciuliță cu dungi albastre, repetam pronunția în limba franceză dintr-un album cu păsări.Timpul acela petrecut împreună era magic, mirosea a iarbă sau a lapte, mai târziu a creioane ascuțite. Astăzi, când copiii sunt mari, avem încă replici preferate pe care numai noi le înțelegem și le potrivim în alte contexte.

Dar oare cum încurajăm părinții să spună povești copiilor? Cum îi convingem pe cei care nu se simt în largul lor creativ că pot inventa narațiuni fabuloase? Că pot, nu doar citi poveștile altora, ci crea ficțiuni care să-i conecteze la o stare de bine pentru toată viața? 

Nu, nu doar cercetătorii britanici s-au preocupat de asta, ci și doi americani, Silke Rose West și Joseph Sarosy, în cartea Cum să le spunem povești copiilor. Anul acesta cartea de aproape 200 de pagini, a apărut și în România, la Editura Litera, în traducerea Adrianei Bădescu. E un ghid practic pentru a deveni un bun povestitor și, într-o lume ideală, ar trebui citit de părinți, bunici și dascăli. In cele zece capitole, dacă luăm în calcul și Introducerea, aflăm pas cu pas cum să dezvoltăm abilități de bun povestitor în relație cu copiii noștri, iar exercițiile și poveștile de la sfârșitul fiecarui capitol sunt un bun punct de plecare. 

Dar cum lumea în care trăim e departe de a fi ideală, iar părinții sunt ocupați cu lucruri serioase, vă prezint aici informații utile, invitându-vă să aveți încredere în opinia mea. Evident că domeniul poveștilor și al povestirii este mult mai complex decât cel acoperit de cartea amintită. Pot însă confirma că multe din resursele oferite în volum sunt exersate intuitiv pentru că așa simțim, nu are nicio importanță dacă ești măcelar, inginer sau stewardeză. Dacă are preocupare pentru educație, oricine poate inventa povești. Dar cum procedăm ca dascăli să încurajăm părinții să născocească povești pentru copii lor? Cum îi facem să înțeleagă pe părinți că poveștile orientează copilul pe orbita unei comunicări eficiente, construiește atașamentul emoțional și contribuie la succesul unor relații sănătoase ca adult? Cum îi convingem pe părinți că stăpânesc deja arta de a spune povești, doar că probabil încă nu știu asta? 

Cred că primul lucru de la care trebuie să pornim ca dascăli este să le vorbim părinților despre arta de a povesti, de a inventa și a spune povești ca fiind cea mai eficientă formă de educație, o modalitate străveche, naturală și gratuită, care funcționează indiferent de valorile religioase, culturale și sociale ale familiei. 

Clarificăm apoi faptul că e bine să se citească povești scrise de autori celebri dar că e minunat ca părintele să făurească propriile povești pentru copilul său ca să creeze o conexiune directă, atașament și empatie. E clar că orice părinte își iubește copilul și totuși, destul de frecvent, între ei nu există o conexiune reală, nu și-au împărtășit prea multe sau nu au avut experiențe împreună. De vină este stilul modern de viață, programul încărcat, orele petrecute cu ochii în ecrane, lipsa de timp, centrarea pe performanță și confort, etc. 

Povestitul intuitiv se referă la a inventa propriile povești inspirate direct din contextul în care trăiește familia. Fiecare părinte este cel mai bun povestitor nativ pentru copilul său și e foarte important să se spună povești care aparțin universului lor, istorioare simple care consolidează relația de apropiere și încredere între cei doi. Părintele care alege subiectul din universul imediat al copilului construiește o legătură emoțională reală și durabilă. ,,Povestitul influențează major intimitatea și încrederea. … Conținutul este aproape irelevant. Intimitatea emoțională este cea la care jinduim…,, (p.26)

Bucla poveștilor are în vedere metoda intuitivă, adică  o poveste ce are la bază obiecte și activități din mediul imediat al copilului care, astfel, simte că face parte din poveste, recunoaște personaje și întâmplări din propria viață. Recomandăm părinților ca înainte să inventeze o poveste să caute în mediul apropiat al copilului punți către tărâmul poveștilor: jucării, locuri, activități sau chiar mâncare. Părintii identifică obiecte ancoră sau evenimente în lumea reală și le transferă în lumea imaginară, iar povestea se derulează de la sine. Șireturile care au plecat la plimbare dacă cel mic umblă desculț, o gumă de mestecat, o durere de dinți, un fluture, o păpușă sunt ancore din viața reală care închid bucla poveștilor. Pentru un copil care uită hăinuța peste tot autorii propun o poveste despre un ursuleț care merge să se scalde, uită haina de blană pe mal și ajunge acasă în pielea goală. Când se întoarce după blană observă că iepurașul și veverița și-au făcut un cort din ea. Lecția responsabilității este învățată prin poveste. Părintele nu va spune copilului că e uituc căci are la îndemană un truc amuzant: replica Nu fi urs în pielea goală! va stabili o legătură puternică între cei doi.

Părinții vor începe cu povești simple, autentice, cât mai devreme posibil pentru copil (3-4 ani), creând un obicei (o propozitie, un cântecel care se repetă înainte de poveste și anticipează bucuria), un ritual (spălatul pe dinți sau pijamaua). Ce e foarte important de priceput este ca inventatorul de poveste să nu se compare niciodată cu Disney, Marvel sau J.K. Rowling. Obiectivul urmărit nu este o poveste perfectă, ci o conexiune reală cu un copil ce dorește defapt atenția și prezența părintelui, relaxare, pace, bucurie și râs.