Acest articol face parte din campania #CitimAcasa 2024, de încurajare a literației în familie inițiată de Fundația Noi Orizonturi și Citim Împreună România. Află mai multe și înscrie-te și tu: https://scolicusclipici.noi-orizonturi.ro/citim-acasa-2024/

A citi cu voce tare alături de copii acasă este una dintre marile plăceri secrete ale vieții. Nu cred că am auzit pe cineva vreodată să spună ceva negativ despre asta. Am auzit plângeri despre încercările de a-i face pe copii să mănânce, problemele cu somnul, dificultăți cu baia, îngrijorări legate de sănătate, necazuri cu temele. Dar nu am auzit niciodată o plângere despre cititul poveștilor de către părinte (sau alt adult important) copilului său, la culcare sau în orice alt moment. Am auzit doar o mulțime de plângeri mai târziu de la părinți care nu au cunoscut bucuria lecturii zilnice cu voce tare cu copiii lor. Așadar, relaxează-te, inspiră adânc și toarnă-ți o ceașcă de ceai. Aici, când vorbim despre cititul cu voce tare copiilor acasă, există doar plăcere, fără durere sau sarcini de lucru. (Aaah. Răsuflăm ușurați.)

În această serie de patru postări pe blog, am ocazia să împărtășesc câteva activități și întrebări care să pornească discuții legate de cele 4 povești alese pentru campania #CitimAcasa din luna martie: o poveste de sezon, o poveste de noapte bună, o poveste realizată în România și o carte de poezie.

Dar pentru început, vreau să te invit să nu mă asculți.

Atunci când citeam zilnic cu voce tare copiilor mei, începând de când erau bebeluși și continuând acum în adolescență, deși nu chiar în fiecare zi, nu cred că am pregătit vreodată o activitate sau o întrebare de discuție ÎNAINTE de lectură. Poate că am făcut-o, nu îmi amintesc. Ceea ce îmi amintesc este CÂTE întrebări de discuție și CÂTE activități s-au născut direct din poveste în timpul lecturii. Ca un izvor subacvatic, din poveste, în momentul în care era citită cu voce tare și ea prindea viață între mine și copilul meu, izbucneau literalmente întrebări, lucruri de făcut și subiecte pentru explorări ulterioare. A fost ceva foarte organic, foarte plăcut și foarte coerent.

Când, în timpul lecturii cu voce tare, adulții sunt relaxați și complet prezenți (își pun telefoanele deoparte, chiar dacă sună președintele, și opresc focul sub ciorbă) în poveste și în relația cu copilul (și cu ei înșiși), toatea astea se pot întâmpla. Chiar și pentru cei care nu se consideră creativi sau inovatori. Este puterea poveștii împărtășite. Prinde viață și dă naștere la mai multe întrebări, gânduri, dezbateri, artă, mai multe povești etc.

Autoarea îndrăgită Kate DiCamillo, într-un interviu*, povestește despre prima ei vizită în școli după ce a apărut prima sa carte, „Din cauza lui Winn-Dixie” (încă netradusă în limba română). Kate își amintește: „Am stat în fața clasei cu o învățătoare și ea le-a spus copiilor: Bine, vom vorbi despre temele din această carte. Și eu am zis, Oh, nu. Literalmente, puteam simți transpirația curgându-mi pe spate încercând să mă gândesc la ce teme sunt în carte.” Am auzit adesea autori întrebați despre ce sunt cărțile lor (temele) sau ce ar trebui să învețe copiii din ele (valorile morale sau lecțiile) și îi vedem neîncrezători. Răspunsul lor este adesea ceva de genul: „Nu am scris despre anumite teme în povestea mea” sau „Nu am încercat să îi învăț ceva.” Cei mai mulți autori ai poveștilor bune, chiar și ale cărților pentru copii, descriu procesul de scriere a poveștii cam așa: „Era o poveste. Se cerea să fie spusă. Trebuia să mă dau la o parte suficient de mult pentru a o lăsa să fie spusă prin mine.”

Când un autor scrie o poveste CU INTENȚIA de a învăța pe cineva ceva specific – știi acele povești gen „Cum să fii amabil” sau „Problema egoismului” – un copil poate mirosi predica de la o mie de kilometri, uneori chiar numai auzind titlul, și poate decide să nu o asculte. Sau copiii pot decide să se poarte cuminte și să se comporta ca și când ar învăța, dar în realitate nu se produce nicio schimbare reală în inimile și mințile lor, unde poveștile se așază cel mai bine și își fac magia pe termen lung. Atunci când o poveste este citită cu voce tare de către un adult grijuliu, nu pentru a oferi o lecție, ci pur și simplu pentru că este cea mai uimitoare poveste și fiecare copil de pe planetă trebuie să o audă, ea prinde viață și devine un Prieten, Învățător și Ghid pentru un copil mic fără niciun efort. Și copilul primește cu brațele deschise sfaturile bune, nu ca un deget amenințător, ci ca pe o lumină blândă și iubitoare aruncată asupra cărării neclare dinaintea sa.

Așadar, te rog să nu-ți faci griji cu privire la ce va învăța din poveste copilul tău. Și te rog să nu asculți sugestiile mele pentru activități sau întrebări de discuție. Alege o poveste bună – una care iubește copiii – și citește-o cu voce tare copilului tău. Apoi fii deschis la tot ce izvorăște din poveste. Creează, pune întrebări, reflectează, discută, construiește. Copilul tău și tu veți învăța mai mult decât îți poți imagina vreodată.

*https://readaloudrevival.com/121/

Să începem #CitimAcasa…

Cartea 1: Fabricat în România

„Oac și Tac” scrisă și ilustrată de Amandine Bănescu (Ed. Portocala Albastră, 2023)

Să dăm startul campaniei #CitimAcasa cu „Oac și Tac”, o carte de benzi desenate de Amandine Bănescu pentru cei mici și cei mari. Dacă aș întreba-o pe Amandine despre ce este „Oac și Tac” sau ce învață copiii din cartea ei, cred că ar râde. S-ar putea să spună ceva de genul „Habar n-am!” Cred că ar spune că Oac și Tac au prins viață pentru ea și că doreau să fie cunoscuți și de copii. Voiau să-i facă pe copii să râdă.

Dar, desigur, „Oac și Tac” te pot învăța multe despre prietenie, răbdare, perseverență și multe altele. Descoperiți singuri!

Dacă nu ai citit niciodată cu voce tare carte de benzi desenate unui copil, nu-ți face griji. Este ușor.

Dacă copilul tău este destul de mare, ai putea alege să împărtășești cu el cum funcționează desenele animate. Amandine a făcut o mică hartă să ne ajute:

Dacă copilul tău este încă mic, folosește-ți degetul. Arată personajul care vorbește în momentul în care citești ce spune acel personaj. Și mișcă-ți degetul încet pe traseul poveștii.

Este distractiv să încerci să folosești o voce/intonație pentru fiecare personaj, o „voce Oac” și o „voce Tac”, dar nu te stresa cu asta. Dacă arăți personajul cu degetul, copilul tău va ști cine vorbește și când. Și nu uita să citești „sunetele” (onomatopee) și „casetele povestitorului”.

Citește încet, pentru că multe din povești sunt spuse prin imagini, așa că vrei să lași spațiu și timp copilului tău să citească imaginile din carte cu ochii săi. Și mai ales fă pauze la panourile tăcute (cadre/casete), unde povestea este spusă doar vizual, fără text. Poți adăuga puțină descriere dacă simți că copilul tău are nevoie de ceva îndrumare – „Vezi cum Oac sare peste mama lui Tac aici…” – sau poți rămâne tăcut și să îl lași să vadă singur. Vei ști de ce are nevoie copilul tău. (Noi, adulții, adesea intervenim și oferim mai mult decât au nevoie… vinovată și eu!)

Un alt termen pentru „bandă desenată” este „artă secvențială”. Acest desen nu este bandă desenată, deoarece este doar un panou fără un alt panou care să-l urmeze, cu alte cuvinte, fără secvență:

Aceasta este o bandă desenată pentru că are mai mult de un panou, iar povestirea se întâmplă în secvență, pe măsură ce te deplasezi de la panoul 1, către panoul 2:

Una dintre minunile benzilor desenate constă în acțiunea sau povestea care poate avea loc în mintea cititorului (chiar și în cazul cititorului tânăr care citește doar imaginile) în spațiile albe dintre panouri, numite rigole. Ceea ce vede o persoană că se întâmplă în „rigolă” poate fi diferit de ceea ce vede alta. Este magie!

După lectura lui „Oac și Tac”, iată câteva întrebări/activități care ar putea fi distractive de explorat:

1) CREEAZĂ-ȚI PROPRIA POVESTIRE OAC ȘI TAC – Așa cum se întâmplă în multe benzi desenate, personajele principale sunt foarte ușor de desenat. (Studiile arată că „empatia” crește – ne identificăm mai mult cu sentimentele și experiențele personajelor – atunci când acestea sunt desenate mai simplu, cu mai puține detalii.) Îndeamnă-ți copilul să-i deseneze pe Oac și Tac și apoi să creeze propria lor „poveste” (o secvență de 3 panouri) folosindu-se de cele două personaje. În plus față de a desena, poți imprima aceste decupaje minunate pregătite de Amandine și să îl lași pe copil să aleagă, să taie și să aranjeze propria sa poveste secvențială în 2 sau 3 panouri.

Iată o fotografie a unei „povestiri” (sau glume) create, folosind plastilina făcută în casă, de către un adolescent după citirea lui „Oac și Tac.”

2) ÎNCEPE O LISTĂ CARE DESCRIE TRĂSĂTURILE DE PERSONALITATE ALE LUI OAC ȘI TAC. Cum sunt diferiți? Cum sunt asemănători? Cum se schimbă de la începutul la sfârșitul poveștii? Poți descrie, de asemenea, relația lor și cum se schimbă pe  parcursul poveștii. Poți adăuga la aceste liste pe măsură ce recitești poveștea de mai multe ori. (O poveste bună este menită să fie citită mult mai mult decât o singură dată.)

3) Cine nu ar vrea SĂ CÂNTE „MELC MELC CODOBELC” după ce citește această poveste?! 😊

4) Pe copiii mai mari îi poți întreba (sau te poți gândi și tu la răspuns): CE ESTE SPECIFIC ROMÂNESC ÎN ACEASTĂ POVESTE? (Conținutul poveștii, structura limbajului, vocabularul sau expresiile?) Ce ar fi dificil (sau imposibil) de tradus sau de explicat unui străin?

Distrează-te cunoscându-i pe Oac și Tac! Sper că veți deveni toți prieteni minunați!