A diferenția în activitatea didactică reprezintă, în primul rând, acceptarea că ritmul de  învățare al elevilor e diferit. Îmi amintesc o întâmplare din primii mei ani de învățământ când o colegă învățătoare le-a spus unor părinți nemulțumiți de performanțele școlare ale copilului lor: ,,Nu e vina mea. Eu la fel transmit lumina științei pentru toți. De ce unii elevi au rezultate bune, iar copilul dvs. nu?” Atunci, parțial i-am dat dreptate, gândind: nu face diferențe între elevi, acordă atenție tuturor, este obiectivă. Acum, după zeci de ani de experiență, privesc diferit lucrurile. Aș păstra din reflecția mea ideile: ,,acordă atenție tuturor, e obiectivă”, dar aș schimba ,,nu face diferențe” cu ,,ar trebuie să diferențieze sarcinile de lucru pentru elevi”. Literatura de specialitate spune că ar trebui să diferențiem sarcinile de învățare până la individualizare. De ce? Pentru a asigura egalitate de șanse în învățare tuturor copiilor.

Diferențierea activității de predare este un subiect ofertant în dezbateri, cu multe sugestii teoretice, dar dificil de pus în practică. Necesită pregătire riguroasă și hotărâre din partea cadrului didactic, susținere din partea conducerii școlii, acceptare și colaborare din partea părinților.

Voi aborda diferențierea activității didactice din două perspective: trebuie diferențiată și poate fi diferențiată.

De ce trebuie?  Elevii sunt diferiți prin modul în care învață, prin stilul  preferat de învățare  și prin nivelul de dezvoltare. Astfel, sarcinile de învățare menite să conducă la progres trebuie croite pentru fiecare dintre dimensiunile menționate. Reușita în învățare are multe fețe, chiar în interiorul aceluiași grup de vârstă, iar modul cel mai echitabil de definire a reușitei într-un sistem de învățământ incluziv este prin raportarea la progresul înregistrat de fiecare elev.

Cum poate fi diferențiată activitatea didactică? Începând de la evaluare, până la construirea sarcinilor de învățare, pot fi proiectate și realizate ajustări în activitatea de predare și, implicit, cea de învățare. Voi menționa mai jos câteva repere.

Timpul didactic este valoros și important de-a fi bine gestionat, iar  flexibilizarea lui reprezintă un pas important în abordarea diferențiată a elevilor. Timpul flexibil este permis în clasa pregătitoare și clasa I, chiar prin recomandările metodologice pentru aceaste clase, precum și prin Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ, Art 11 (5): durata de 50 minute a unei lecții se împarte astfel: 35 minute activitate didactică, iar 15 minute activități în completare sau recreative. Măcar acest interval de timp poate fi utilizat pentru sarcini diferențiate de scris-citit chiar dacă sunt prezentate sub formă de joc.

Un alt element de flexibilitate a timpului didactic, dar la nivel mai extins, este ciclul curricular în care se găsesc cele două clase, pregătitoare și clasa I: ciclul achizițiilor fundamentale. Aici, în mod special, învățătorul trebuie să țină cont de ritmul și nevoile elevilor: dacă unii elevi nu și-au format competențele la nivelul așteptat în clasele respective, pot progesa în anul școlar viitor.
Diferențierea învățării se poate realiza prin alternarea modalităților de organizare a colectivului de elevi: pe grupe, dar și individual și/sau independent. Sunt variante bune pentru a lucra cu elevii care au nevoie de sprijin mai mult, mai îndeaproape. Când se transmit sarcini de lucru, acestea pot fi lucrate independent de către elevii care au un ritm bun de învățare și autonomie mai multă, iar învățătorul poate lucra individual sau în grup mic cu elevii care au nevoie mai mare de îndrumare.
O variantă interesantă este predarea în perechi, o modalitate de-a grupa elevi cu performanțe școlare diferite. Elevii au o altă logică în a explica sau a prezenta noile informații decât cea a profesorului. Este facilitată înțelegerea, iar beneficiile sunt pentru ambii elevi. Activitatea în perechi are beneficii și în formarea caracterului: colaborarea, empatia și întrajutorarea pot fi dobândite în asemenea activități. Învățătorii aplică mai puțin această metodă uneori din teama de-a nu da greș sau a faptului că elevii vor transmite informații eronate. Abordarea este eficientă dacă sarcinile de lucru sunt bine precizate.
Pentru diferențierea activității didactice, învățătorul pregătește fișe multiple cu sarcini de lucru diverse, concepute gradat. Fiecare elev are liberatatea de a parcurge sarcinile de lucru de la simplu la complex, lucrând individual. Când elevul termină fișa de lucru, o predă învățătorului și poate trece la nivelul următor. O asemenea variantă de activizare a elevilor necesită o pregătire complexă, riguroasă din partea învățătorului, dar oferă șansa fiecărui elev să lucreze în ritm propriu și să solicite sprijin când are nevoie.
Instruirea diferențiată ar trebui să treacă dincolo de paginile literaturii de specialitate, să devină o obișnuință în activitatea didactică, fiind necesară atât pentru elevii cu performanțe înalte, cât și pentru elevii care au nevoie de sprijin mai mult, pentru ca fiecare să poată progresa. Uneori o încurajare sau un feedback specific pot fi factori care produc efecte benefice în învățare.
Scris-cititul sunt abilități de bază ale muncii intelectuale, iar responsabilitatea pentru formarea lor revine școlii, învățământului primar, în special. Învățătorul are un rol esențial în această activitate. Doar exersarea constantă a celor două deprinderi intelectuale va duce la reușită. Sugestiile prezentate mai sus pot fi puncte de sprijin sau de plecare pentru a contura un parcurs didactic diferențiat, caracteristic unui sistem de învățământ incluziv.

Nicoleta Meseșan, Colegiul Național Pedagogic „Ghe. Lazăr” Cluj-Napoca