Carp Cristina Alina, învățătoare la Școala Gimnazială Nr 1 Umbrărești, structura Condrea, Galați

E primul meu an ca învățătoare. Înainte am predat 10 ani în București ca profesoară de franceză. În pandemie am decis să ne mutăm la părinții mei acasă, într-un sat din județul Galați. Așa că e primul meu an într-o comunitate rurală, săracă, în care am aflat cu stupoare că în casele copiilor din clasa mea nu există cărți. Știu toate emisiunile de la televizor și sunt prezenți pe toate aplicațiile de social-media, dar sunt atât de sub-stimulați pe multe alte planuri. Pentru mine a fost o durere foarte mare, pentru că eu iubesc cărțile pentru copii, sunt înconjurată de cărți pentru copii și îmi doresc ca și copiii din sate să aibă acces la texte tipărite, de toate felurile.

Încă din prima săptămână de școală m-am dus cu o traistă cu cărți și le-am zis că ne vom cunoaște prin intermediul poveștilor pe care le vom citi împreună. Nu știau nici măcar să le deschidă corect pentru că în pandemie ba au fost, ba nu au fost la grădiniță.

În școala noastră nu este nici măcar o carte pentru copii, cu atât mai mult cărți pentru copii de vârsta lor. Din fericire eu am predat mulți ani la București, am mulți prieteni care apreciază cărțile și colaborez cu niște edituri pentru copii ca traducător și corector, deci am știut pe unde să „cerșesc” cărți. Prietenii mei au făcut ce au făcut și mi-au trimis suficiente cărți și am amenajat un colț cu bibliotecă și fotoliu. Nu citim cărți pe bandă rulantă – azi o carte, mâine o carte. Toată săptămâna citim o singură carte și o întoarcem pe toate părțile. Apoi prindem cu clești de rufe o copie a coperții ca să putem urmării împreună toate poveștile pe care le-am citit.

Mi-am dat seama că le transmit din pasiunea mea, dar nu a fost de ajuns, pentru că ei se întorc acasă unde sunt înconjurați de telefoane și televizoare (dacă le au și pe astea), și m-am gândit să îi implic pe părinți. Așa că am organizat un sistem săptămânal în care fiecare copil își alege o carte pe care o poate duce acasă și pe care trebuie să o citească cu părinții și ceilalți membri ai familiei. Iar vineri este zi festivă, în care bem un ceai, părinții ne mai trimit o plăcintă, mere sau alte bunătățuri și ne adunăm ca la teatru în fața fotoliului povestitorului. Fiecare prezintă cartea pe care părintele le-a citit-o pe parcursul săptămânii, iar la final îi pun întrebări despre cine le-a citit și ce părere a avut despre ce s-a întâmplat în carte pentru a încerca să îi conectez de persoana care le-a fost alături.

Am profitat de fiecare ședință (am făcut o ședință pe modul) în care le-am tot spus despre importanța cititului împreună, le-am recomandat cărți bune, de calitate, contemporane, cât mai variate. Și în plus le spun despre evoluția fiecărui copil – cum le crește nivelul de atenție, de capacitatea de a memora și înțelege ce citesc, despre mesajele bune pe care le-au reținut.

Iar de Ziua Internațională a Cititului Împreună (ZICI 2023), am chemat părinții la clasă ca ei să asiste la o citire model. Asta pentru că, deși eu le spun să citească un pic textul înainte să îl citească copiilor, să își moduleze vocea, dacă e un alt personaj, să schimbe vocea, ei spuneau că nu știu, nu pot. Nu au citit toți, dar au fost părinți care au citit alături de mine și au fost foarte încântați. De atunci nici măcar unul nu a mai sărit peste ziua împrumutului și unii îmi cer cărți de două ori pe săptămână, dar nu le dau. Vreau să ajungă să citească o carte un pic mai mare. Nu mă interesează să citească 10 cărți și să nu rămână cu nimic. Vreau să se obișuiască cu toată bogăția pe care o oferă o carte.

Pe părinții care nu știu să citească – nu am cum să îi ating. Acei copii mai degrabă răsfoiesc cărțile cu frații mai mari sau cu mătușile care sunt și ele în școală. Dar încerc să îi țin implicați în clasă și să participe la conversațiile despre cărți. Cu ei lucrez însă mai mult pe cărțile cu scLipici. Le dau acasă, le trimit povestea înregistrată și îi rog să urmărească cu degețelul pe carte ceea ce aud.

Am și ore de consiliere cu părinții în care îi chem să învețe și ei să citească și să scrie, dar – fiind adulți – ei cred că le este suficient să știe să se semneze. Mi-aș fi dorit mai mult sprijin din comunitate, ca să aducem aceste familii la școală de la cei mici la cei mari. Pentru că de multe ori sărăcia se adună și cu probleme de sănătate și cu probleme emoționale și cu multe alte probleme care nu sunt în controlul școlii.

Mai adaug că am mai aplicat pentru un concurs de cărți organizat de editura Libris, pentru că noi nu avem nici măcar o carte pentru copii (avem cărți despre agricultură în perioada comunistă, despre tractoare sau școala modernă de matematică). Am fost printre câștigători și am ales cărți cât să umplu un raft de bibliotecă. Toate cărți contemporane și destinate clar copiilor de 6-10 ani.

Înainte de vacanță au împrumutat pentru prima oară cărți de la biblioteca școlii. Deci urmează să prezinte pentru prima oară o carte citită de părinte, dar împrumutată, nu de la noi din clasă, ci de la biblioteca școlii. Le-am făcut un pașaport de cititor, ceva modest, făcut de mine în Canva, pentru a ține evidența cărților pe care le-au citit. Vreau să știe că mai există și alte cărți decât cele pe care le împrumutăm din clasa noastră.

Le-am spus părinților despre inițiativă pentru că voiam ca și ei să știe că vor avea responsabilități mai mari decât atunci când „împrumuți de la doamna”. Au număr de inventar, dăm socoteală. Nu sunt toți foarte deschiși, dar dacă sunt 2-3, ei dau tonul. Și cum la țară e „mare rușinea”, ceilalți nu mai îndrăznesc să spună că ei nu iau, că nu le citesc. Sunt părinți care nu le acordă acele minime 10 minute de conectare pe zi, nu mai zic despre teme la școală. Dar, cu cititul i-am prins.