Glen Cooper (co-fondator Cercul Siguranței)

Este ușor să presupunem că, deoarece copiii merg zilnic la grădiniță/școală, se obișnuiesc ușor cu această tranziție. Dar îți amintești cum te-ai simțit în prima zi când ai intrat în cancelarie și ușurarea de a vedea pe cineva cunoscut invitându-te să stai cu el? Dintr-o dată ai avut un sentiment de apartenență și conexiune, nu? Dacă te gândești cu adevărat la asta, vei vedea cât de mult muncim cu toții, în fiecare zi, pentru a stabili și a menține acel sentiment.

Când vorbim despre copiii care vin la școală, e bine să facem o distincție între lăsarea copilului și predarea copilului. Atunci când lăsăm copilul la școală, îi lăsăm și sarcina de a-și crea singur sentimentul de apartenență și conexiune cu ceilalți. Când predăm copilul, accentul se pune pe părinte, profesor și copil care lucrează împreună pentru a crea o tranziție lină. Pentru a clarifica această diferență, folosim metafora unei bărci cu vâsle care se apropie de un ponton.

Merafora bărcuței

Imaginați-vă o mică barcă în care sunt un părinte și un copil care vâslesc spre un ponton unde așteaptă profesorul și ceilalți copii. Problema cu lăsarea unui copil este acel moment când el se află cu un picior în barcă și un picior pe ponton, iar copilul se confruntă cu senzația oribilă de a nu fi pe deplin nici în barcă, nici pe ponton. Predarea copilului înseamnă că atât adulții, cât și copilul depun un efort coordonat pentru a-l ajuta să păstreze un sentiment de apartenență și conexiune în timpul tranziției.

Când preia un copil, profesorul întinde o mână pentru a-l ține pe părinte neclintit în barca cu vâsle, în timp ce cu cealaltă mână se întinde pentru a-l liniști pe copil. Treaba părintelui este să stabilizeze barca ținându-se de ponton cu o mână și, cu cealaltă mână, să sprijine traversarea copilului. Treaba copilului este să pășească din barcă pe ponton, adică să facă trecerea din mâinile părintelui în mâinile profesorului. Când toți lucrează împreună, acest lucru se întâmplă fără incidente.

Părinții pot avea dificultăți să găsească un echilibru între a se agăța de copilul lor într-un rămas-bun lung și a respinge importanța etapizării transferului. Profesorii pot, de asemenea, îngreuna dacă sunt preocupați sau indisponibili pentru tranziția critică. Oferirea unei structuri atât pentru copil, cât și pentru părinte la începutul și la sfârșitul fiecărei zile îl ajută pe copil să se simtă conectat și în siguranță.

Din mână în mână

Structura este dată de profesor, care e în același loc și disponibil în fiecare zi, și de părintele care vine până la școală pentru a saluta profesorul. Prezența primitoare și încrezătoare a profesorului îi ajută pe părinți să acționeze cu încredere. Când este timpul să plece, puteți folosi un dialog de tranziție, care conține următoarele elemente:

• Profesorul îi spune copilului: „Datoria ta este să-ți iei rămas bun de la părintelui tău și să-ți începi ziua la școală, treaba părintelui tău este să-și ia la revedere și să-și înceapă ziua în timp ce te ține în minte și în suflet pe tot parcursul zilei, iar treaba mea este să preiau de la părintele tău sarcina de a fi responsabil de tine, ca să te pot ține în siguranță”.
• Părintele și copilul își iau rămas-bun, iar profesorul și copilul urmăresc plecarea părintelui. Când părintele ajunge la ușă, se întoarce și face cu mâna pentru a arăta că încă ține în minte și în suflet copilul.Profesorul îl ajută apoi pe copil să se angajeze în activitatea de la clasă.

Un scenariu similar este folosit și la sfârșitul zilei.

Când atât părintele, cât și profesorul au o prezență încrezătoare, copiii nu trebuie să se comporte ca și cum ar fi bine atunci când nu sunt, sau să pretindă că sunt mai nevoiași decât sunt. Ei se pot concentra pur și simplu pe nevoile lor și pe a simți ceea ce simt, fără a fi nevoiți să-și facă griji pentru adulți.

Ai un minut? Mai jos sunt niște întrebări care să provoace reflecții și conversații în școala ta:

• Care sunt unele motive pentru care un părinte poate simți disconfort în legătură cu despărțirea de copilul lor?
• De ce ar putea un profesor să simtă disconfort atunci când este rugat să „țină” atât copilul, cât și părintele în timpul tranzițiilor?
• Ce simte un copil și cum se comportă atunci când adulții lui (părintele și profesorul) nu pot să își gestioneze propriul disconfort în timpul tranziției?