Fiecare dintre noi, cadrele didactice, ne confruntăm la clasă cu mici sau mari dificultăți, cu multe probleme și, mai mult decât orice, știm că  nu există o rețetă magică, universal valabilă pentru a soluționa multele provocări.  Însă ceea ce știu sigur că putem face fiecare dintre noi este să ne adaptăm claselor cu care lucrăm, să ne pliem pe nevoile copiilor  noștri și să facem diferența (oricât de mică) între ce știe să facă  copilul azi la ora 8 și ce va ști la ora 12, când pleacă acasă. Ușor de zis, greu de făcut!  

Știți vorba din popor „Ai grijă ce îți dorești că s-ar putea să se îndeplinească?” Exact așa am pățit eu! În toamna anului 2021, după 10 ani de speranțe, am ajuns, în sfârșit,  profesor titular în școala din comuna mea. Un vis împlinit, cum s-ar spune, însă realitatea la clasă m-a izbit puternic… clasă pregătitoare, 29 de elevi: 21 copii vorbitori de limba rromani și care nu au călcat niciodată în grădiniță, 2 elevi maghiari care nu vorbesc limba română decât la școală și 6 elevi români. Vârsta copiilor: de la nici 6 ani împliniți până la 8 ani. Doar 10 copii frecventau cu regularitate școala, restul veneau sporadic. Vă dați seama că fiecare zi era o provocare, nu? 

Mergeam la școală cu sufletul mic-mic și zilnic simțeam dezamăgire, frustrare, neputință. Nimic din ceea ce am făcut la catedră sau îmi proiectasem eu anterior nu se potrivea la clasa mea. Simțeam că batem pasul pe loc, că fiecare oră este un alt dezastru și întotdeauna căutam vinovații în exterior: părinții, pentru că nu trimit copiii la școală și nu se ocupă de ei, copiii, pentru că nu sunt atenți, programa, pentru că este prea încărcată și nu putem să o parcurgem, auxiliarele, pentru că au sarcini didactice prea dificile, pandemia, pentru școala online etc. Am slăbit în acea perioadă 15 kg (în sfârșit un lucru bun :))). Mă gândeam chiar să renunț însă…dacă și eu lăsam armele jos, cine ar mai fi luptat pentru copiii din clasa mea? 

Ei, nu vă gândiți că am descoperit eu vreo strategie didactică fantastică! 

În primul rând mi-am dat seama că nu toți copiii care vin la școală sunt elevii ideali, care cresc într-o familie tipică, cărora li se citește zilnic cel puțin 15 minute, care au parte de afecțiune părintească sau care au trăit acele experiențe de viață care mie mi se păreau normale pentru un copil de 6 ani (sunt și de două ori mamă). Știți voi, acei copii care au rezultate bune și foarte bune la concursuri, care citesc acasă, iar la școală au club de lectură și parcurg toți aceeași carte achiziționată de părinți, copii ai căror adulți sunt implicați în viața școlară și susțin educația odraslelor lor, care au caiete foarte frumoase, își fac tema zilnic, realizează proiecte? (recunosc că mă  raportam destul de mult la activitățile altor cadre didactice pe care le admir și care sunt foarte active în social media). În clasa mea totul era „altfel”:  am avut o elevă care nu a călcat niciodată pragul clasei, 4 elevi care au venit de maximum 5 ori la școală, mulți elevi care nu aveau nimic în ghiozdan (unii nu aveau nici ghiozdan), elevi cu 5-6 frați, elevi orfani sau din familii monoparentale și cel mai important obstacol era că majoritatea nu vorbeau limba română și nu înțelegeau ceea ce spuneam. 

 Speranța mi-a fost redată când am descoperit și am parcurs cursurile Fundației Noi Orizonturi dintre care cel mai relevant mi s-a părut  Toți copiii citesc . Apoi am aplicat și am fost selectată în echipa de învățătoare care au pilotat anul trecut școlar programul Școli cu ScLipici pentru clasa pregătitoare. Am simțit că lucrurile se mișcă încă de când am primit primul kit de la FNO: Pantofii lui Mili . Era un pachet de materiale compus din: cărticică și  un set de fișe cu sarcini simple și atractive (gândite parcă special pentru copiii mei) – pentru fiecare elev din clasă, un ghid pentru profesori foarte explicit și multe alte materiale didactice necesare implementării activităților de învățare. Pentru prima dată eram mulțumită de activitatea la clasă, pentru prima dată vedeam un progres și copiii erau antrenați în învățare. În fiecare lună primeam un alt pachet și elevii au început să se obișnuiască să lucreze chiar și independent cu aceste materiale care respectau în mare parte aceeași structură. 

Marele  AHAA!!! l-am avut însă după ce am aplicat fiecărui elev care era la școală un instrument de evaluare a literației și astfel am obținut primele date individuale și de ansamblu  referitoare la nivelul clasei mele  (mai multe detalii despre acest instrument aici.)

Mi-am dat seama că trebuie să mă adaptez nivelului clasei, să creez contexte de învățare relevante, însă  nu aveam o bază  materială prea bună. E greu să realizezi o activitate didactică când elevii tăi nu au nici măcar un creion ca să nu vorbim de alte rechizite.  Am ales să vorbesc despre nevoile clasei mele și am postat 2 alerte pe www.hartaedu.ro. Astfel am primit prin donații o mare parte dintre materialele solicitate: rechizite, cărți pentru copii, 2 corpuri de bibliotecă, o imprimantă multifuncțională, 15 topuri de hârtie de xerox… era altceva! Diminețile mele erau mai luminoase, nu mai simțeam deznădejde, ci așteptam cu nerăbdare provocările noii zile de școală. Am analizat ce funcționează la clasă și ce nu, am menținut ceea ce am considerat relevant, important pentru elevi, am selectat și eliminat ceea ce nu funcționa. 

 Zilnic, la întâlnirea de dimineață, avem o rutină: prin tragere la sorți 4 elevi primesc sarcini organizatorice, completăm o filă de calendar individuală, stabilim starea de spirit prin intermediului unui semafor al emoțiilor, ne numărăm, comparăm numărul elevilor cu cei din ziua anterioară, stabilim a câta zi de școală este și cel mai important ne salutăm… în toate cele 3 limbile vorbite de elevi. Da, am învățat să spun „Bine ați venit la școală!” atât în rromani cât și în maghiară. Aceste rutine ne consumă cel puțin 30 de minute însă merită din plin! E momentul nostru de conectare, este momentul în care fiecare elev îmi spune cum se simte și ne salutăm printr-un salut ales de fiecare: cu unii doar bat palma, cu alții exersăm un salut complicat cu mișcări ghicite de ei, cu alții doar o îmbrățișare sau o privire și un zâmbet! 

La ore parcurgem materia într-un ritm mai lent, dar încerc să ajung la fiecare elev. Folosesc foarte mult material intuitiv, traducem unele cuvinte în cele trei limbi vorbite de elevi, ne jucăm mult dar cu folos, citim cel puțin 3 povești pe săptămână, încercăm să ne stabilim o rutină și poate cel mai important aspect: greșim mult, dar încercăm să transformăm fiecare greșeală în oportunitate de învățare. De multe ori îmi reconfigurez demersul didactic în funcție de dificultățile sesizate de elevi sau de mine, dar simt că suntem pe drumul cel bun. Marea majoritate sunt antrenați în activitatea la clasă, recunosc literele, scriu cu litere de mână (nu respectă spațiul însă parcă nici nu mai contează 🥰),  își fac chiar și  tema ( wooow!). Acum e o bucurie să merg la școală! Suntem clasa I. Am rămas 25 de elevi în clasă și frecvența este de 20-22 de elevi zilnic. 

Dacă ai ajuns să citești până aici, te felicit! Știu că ești un cadru didactic căruia îi pasă de elevii lui și trebuie să te mândrești cu acest lucru! Nu este deloc ușor să lucrezi cu copiii, mai ales cu acei copii care, din nefericire, nu au condițiile optime pentru învățare. Indiferent de neajunsurile de la clasa ta, te rog, încearcă să vezi lucrurile bune, oferă un zâmbet pentru fiecare copil, încearcă să fii blând, mai mare și mai bun în relația cu elevii tăi. Gândește-te că pentru unii copii ești singurul adult care îi vede, ești singura mână care îi atinge pe umăr sau care îi îmbrățișează. 

Atunci când un copil vine la tine să-ți împărtășească ceva din viața lui, bucură-te de el, ascultă-l, iar dacă nu vorbește corect limba română, repetă tu, cu blândețe, cuvântul corect. 

La final  vreau să rămâi cu o  idee principală: TU – profesorul – intră cu bucurie la oră, joacă-te cu copiii tăi, transformă învățarea într-o acțiune cu sens pentru elevii tăi și nu uita niciodată că este superputerea noastră să transfomăm deznădejdea în speranță!